Selectarea unei obligatiuni pentru investitie va depinde in mare parte de capacitatea societati sau institutii care sta la baza, de a genera venituri si profituri adecvate astfel incat aceasta sa-si poata acoperi cheltuielie aferente acestor obligatiuni. Evaluarea capacitatii financiare a unui emitent va trebui sa ia in considerare atat stabilitatea si gradul de profitabilitate istoric al acestuia, cat si perspectiva de a-si mentine sau creste veniturile si/sau marja de profit pe term lung. Intrucat randamentul activelor cu venit fix este limitat, un investitor necesita sa aplice un proces de selectie “negativ” (de excludere a potentialelor riscuri) pentru a evita pierderea principalului (investitia initiala). O simpla metodologie pentru identificarea obligatiunilor cu potential de investitie poate fi definita folosind urmatoarele 3 principii generale:
- Siguranta unei obligatiuni se masoara prin capacitatea emitentului de a a-si plati dobanzile la obligatiuni si NU prin gajul care sta la baza acelor obligatiuni
- Abilitatea emitentului de a-si plati dobanzile ar trebui asigurata in circumstante de stres economic
- Un investitor NU ar trebui sa sacrifice siguranta principalului pentru o dobanda mai ridicata
In acest articol vom discuta in detaliu implicatiile primului principiu, pe cand ceilalti factori vor fi analizati in articole viitoare.
Acoperirea Financiara
Pentru a aprecia rolul pe care stabilitatea financiara a unui emitent il are in procesul de evaluare a unei obligatiuni, este necesar sa intelegem dezavantajele optiunii alternativei, si anume de a ne baza pe valoarea gajului in decizia de selectie.
In primul rand, motivul principal pentru care un emitent va oferi un gaj la obligatiuni este de a asigura principalul investitorului in cazul in care societatea respectiva nu isi va mai putea indeplini platile de dobanda conform contractului de indatorare. Intr-o astfel de circumstanta, gajul nu reprezinta o acoperire adecvata a principalului deoarece, in majoritatea cazurilor de faliment, valoarea lui va fi semnificativ subapreciata. Aceasta devalorizare poate fi atribuita faptului ca valoarea gajului este direct corelata cu activitatea comerciala a emitentului, si de altfel nu poate fi vandut cu usurinta. Mai mult decat atat, deoarece un emitent este necesitat de catre lege sa returneze principalul investitorilor intr-un timp cat mai scurt, acesta va fi nevoit sa valorifice gajul intr-o licitatie unde evident acesta va fi evaluat la un pret mult mai scazut ca cel din piata.
Un al doilea argument impotriva formarii unei decizii de investitie in baza valorii gajului are de a face cu faptul ca in circumstante in care activele emitentului sunt evaluate la valoarea reala sau aproape de pretul de piata, instantele juridice vor cauta intodeauna sa compenseze si alte parti care au sauau avut un interes in profiturile emitentului, precum ar fi actionarii preferentiali si/sau comuni. Prin urmare, in astfel de situatii, titularii de obligatiuni vor primi o despagubire a carei valoare va fi mai mica decat cea a creditului initial. In plus, in cazul unei reorganizari financiare din partea emitentului, de cele mai multe ori un investitor va fi obligat de catre instanta juridica sa fie despagubit cu noi certificate de obligatiuni, a caror termeni si randamente vor fi mai putin favorabile ca cele originale.
In cele din urma, chiar si in cazul in care titularilor de obligatiuni li se acorda dreptul de despagubire in intregime, iar gajul este valorificat la un nivel suficient sa acopere datorile restante, un investitor are trebui sa fie dispus sa suporte un cost de oportunitate. Avand in vedere ca un emitent va intarzia cu vanzarea proprietatilor ipotecate si cu transferul ulterior a despagubiri catre titulari de obligatiuni, un investitor poate fi supus la a pierde alte oportunitati de investitie care ar fi mai sigure si care ar putea oferi un randament mai atractiv.
Sursa: Finmentor
Top
Continuare articol